RSS

Arhivele lunare: Octombrie 2012

Cuvintele acelea

Cuvintele îmi pipăie buzele, fluturând aiurit din afară, iar inima s a oprit sonor pe pragul spaimei ce mi a lovit înfundat tâmplele, zgâriindu mi glasul.

Gândurile fracturate, mănunchi, întind automat spre tine cioburile unei mâini fără degete şi arcul zâmbitor al sufletului.

Bun venit!

Anunțuri
 
 

Orașul minunilor

Ieri am pierdut un oraş.

Întreg.

Într-o singură zi.

Mi-a fugit de sub picioare.

Din cuibul cioburilor nestemate adunate într-o cutie veche de ceai n-a mai rămas decât ceva iederă roşie pe  un zid drag, trei trepte mâncate verde de mucezeală sub grilajul delicat şi ruginit;

lumina de portocală fermecată a lămpilor prin frunzişul înserării pentru plimbările celor mari;

două mâini cu miros de măr şi scorţişoară înflorind amar prin pământul îngheţat al toamnei;

şi o  casă – lungă, evreiască, pe-o stradă veche.

Casa are stăpâni noi şi ferestre după vremuri şi  gustul lor:

patru prăjiturele cu cremă-nşiruite-ntr-o vitrină. E salvată: cu preţul sufletului.

O ştiu mai ales motanii care nu-l mai găsesc în curte nici măcar preschimbat în cerdac.

Curg frunze de aur dulce peste blocuri ascuţite de aluminiu sticlos.

Fără foşnet. Spulberate de faruri.

Păstrez câţiva paşi de străduţă pavată şi-o poartă cu boltă – arc al inimii peste frig.

Casa n-a fost nicicând acasă.

Între mine şi-amurg nu va mai fi nici însingurarea:

doar un mall inutil spintecând cerul bisericilor…

să nu uit în veci cum se schimbă viaţa…

 
Un comentariu

Scris de pe 20 Octombrie 2012 în Scrisuri si scrisori

 

Nota finală

Da, nu ma ascund, scriu din neputinta.

Din neputinta de a percepe lumea altfel decat o fac, din neputinta de a scapa altfel de cate vad si-mi jupoaie sufletul.

Din greutatea de a fi cu mine.

Scriu

– cu scrasnet, pe muteste –

pentru ca nu-mi pot urla durerea si furia,

pentru ca nu pot rupe cu dintii.

 

Scriu pentru ca va caut peste tot si numai nu va gasesc.

Imi scriu visul despre lumi calde, splendori si minunatii banuite-ndarat de ziduri vechi, spulberate de vantul uscat al lui trebuie  , al lui sa nu….

 

Da, scriu.

Ma scriu.

Ma vezi? Ma auzi?

Ma desira cuvintele sub ochii tai.

Nu te temi? Nu te doare?

…Nu-i  nimic.

Asa si trebuie.

 
 

După toate sărbătorile…

Mă hrănesc cu petice de cer

luminos trezit la ceasul la care se sting beculeţele Crăciunului,

la răsărit de oraş de beton, trist inundat de grabă.

Umăr lângă umăr, gândurile se opintesc împotriva somnului,

indârjindu-se să pândească – hoţeşte – ziua care se strecoară pe drumul către casă, fâşâind rece în dreptul geamului şi aprinzând luminile

pătrate ale clădirii din faţă…

Hora Unirii  – cu iz de flaşnetă – a cântat de 7…

Mă intreb ce faci, ca in atâtea dăţi, ca la atâtea ceasuri – ca ţn mai toate ceasurile..

Nu mi-am trecut gândul pe sub geam: câte o fărâmă, câte o fâşie, nu a mai rămas decât cearcănul meu ,

iar el nu a reuşit nicicând să-ţi agaţe – fie şi numai pentru o clipă –

Privirea…

 
 

Despre tine

Ca şi cum ai fi fost

Apă,

Nu gând netors,

Nu vaier,

Nu ochi.

Ca şi cum ai fi fost

Os

Drept

Nu dintele

Ros

Care mi a vârât

Un ceas

În piept…

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 19 Octombrie 2012 în Gesturi abrupte

 

Regăsire

… Mă doare ochiul, ăla cu care plângeam lumile nesfârşite

regândite

Pe tiparul câte unui cuvânt…

Şi dimineaţa asta de toamnă cu mesteceni auriţi e descălţată şi prăfuită.

Aş striga să nu mai priveşti prin mine, dar eşti prea ocupat cu ce ai de spus

Chiar pentru a te auzi.

Mă doare  ochiul din colţul căruia nu mai pot trage nicăieri fără să mă-mpungă ce e in jurul meu.

Înainte de tăcere, dincolo de tăcere, tăceri  toate printre coastele mele, prin mine, despicând-mi usturător răsuflarea….

Cred, ştiu –am aflat- că nu-ţi sunt indiferentă; preferam să trec neobservată, vecină cu umbra;

E drept, nici aşa nu e prea mult, doar dacă-ţi ţii respiraţia există ceva; altminteri, e o năruială perpetuă de construcţii şi manufacturi…

Poate că tristeţea asta a mea nu s-o exorciza pana la urmă cu nimic…

Poate că tăcerile –reci, închise, anoste – sunt numai ale mele…

Şi – iarăşi poate- nu-mi mai pasă să mă risipesc acolo unde nu creşte nimic…

Mâine.

 
 

Neurmată

De ce  îi iubim atât de mult si atât de intens pe cei care ne întorc spatele…

De ce au asa o putere asuprea noastră…

De ce ne istoveşte simpla situaţie conflictuală cu ei…

Şi de ce  amorţeşte orice iniţiativă, orice soluţie, numai fiindcă nu te lasă inima să-l faci pe celălalt să încerce ceva care nu-i place sau despre care nu vrea să audă…

De ce te paralizează  faptul că taman  de lucrul ală ai avea tu nevoie din partea lui…