RSS

Arhive pe autori: Manon - Arpegii minore

Trei părţi umbră

Ca un specialist in duminici

Cântăresc

Nonşalanţa cu care pierd fumătorii vremea

Şi calcarul după – amiezelor

Ce împunge timpanele şi tulbură soarele.

Îmi plesnesc degetele.

Îmi fumegă ochii.

Mai binele meu   – doar cafeaua.

Mă-nvelesc cu o piele amară

Să-mi pot prinde-ntre pumni

Ţeasta zbârcită şi în flăcări.

Liniştea

Se târăşte pe un perete curb.

Învaţă înotul cuminte

Pe culoarul

Grinzii ce va stropşi

Tandreţea înnodată a funiei.

 
3 comentarii

Scris de pe 23 Februarie 2015 în Uncategorized

 

Nu sunt Manon (fragment)

1. Nu- mi plac biografiile,
relaţiile imediate,
cele cauză-efect,
proverbele stătute prin gâtul avizaţilor,
isteţimea ce-şi suge măselele la o ţigară:
un om e altfel el însuşi
câtă vreme respiră – chiar în grabă – aer ne-nceput.
2. Sunt fată de cititor.
Îmi plac cărţile. Şi ele mie.
Dacă tot e să fiu femeie pierdută, măcar să ma pierd în cărţile tale.
Manon se întoarce cu aurul şi o ia de la capăt.
Eu mă dezbar de hălci întregi
şi mă dizolv sub oasele unei dorinţe leproase,
să nu mă găsesc
oricât de adâncă tăietura.
3. Mă iubeşti ca un inspector de asigurări.
Ţii la mine in forţă: moartă
sunt de-a dreptul valoroasă.
Telenovelă cu conservator.
Numai bine îţi poţi permite câte o lacrimă
la răstimpuri contrapunctate de-un corn fals,
sunând incert a Ceaikovski.
Sunt, insă, urma pasului tău în marele stârv.
Şi teamă nu mi-e.
Nici de privirea ta.

Nu poţi tu tăcea cât pot eu asculta.
Caut un nume pentru cei ce se lasă omorâţi cu zâmbetul pe buze.
4. Toţi întorşii pe dos sunt fascinant de frumoşi.
Asta nu-i face nici mai pricepuţi,
nici mai puţin bastarzi
şi cu atât mai puţin parte din ceva.

5. Unghii verzi,
degete pe-aceeaşi măsură
şi-o dorinţă vagă
de a lăsa urme pe uşa unui lift.
Pe luciul dintre două etaje
Abia de-ţi pierzi o amprentă.
6. Mai număr un bărbat
la care nu-mi ajung vorbele,
care, poate, ar risca, pentru mine,
un poem furios
sau unul aproape explicit.
Nişte tărâţe buclate,
o paiaţă de tras funiile din plictis,
din oboseala oricărei trăiri,
ceva care să îi ateste propria vieţuire,
să-i facă bine şi să îl bucure,
să spoiască jumătatea unui secol de funingine.

Îmi curge prin creştet o ninsoare verticală:
îmi voi purta de grijă până acasă,
mă voi descurca din nou, cum se cuvine,
cu încrederea şi biciul de vene.

7. Cât te poţi gândi la un om?
Până ostenesc toate cuvintele.
Ştiu cum fumezi.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 5 Aprilie 2014 în Cine? Eu?

 

Femeia perfectă

De la o vreme,

Sunt iubită de toată lumea.

 

De bună-seamă,

toată lumea a devenit îndeosebi bună.

Eu singură am rămas rău mirată.

 

Fireşte, sunt un poet minunat

întâlnit cu bucurie şi drag

de către ceilalţi poeţi minunaţi.

 

Unde intru,

se face tăcere.

Duc o existenţă neverosimilă,

însăşi liniştea mi se-ncurcă

printre picioare.

Răspund serios oricărei întrebări.

Dar doar până la jumătatea zâmbetelor:

extravaganta mea natură contradictorie.

Nimic mai mult

care să lase la vedere

impecabilul alb al condamnaţilor.

 

 

Undeva,

în josul mâinii cu care întorc cheia in contact,

cea mai mică dintre noi,

cu ochi de piatră sleită

şi resemnarea

gâlgâind din inimă ca dintr-un cuib de rândunele,

încă plăteşte

căldarea de sânge

şerpilor din iarbă.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 4 Aprilie 2014 în Cine? Eu?

 

Femeia perfectă

De la o vreme,

Sunt iubită de toată lumea.

De bună-seamă,

toată lumea a devenit îndeosebi bună.

Eu singură am rămas rău mirată.

Fireşte, sunt un poet minunat

întâlnit cu bucurie şi drag

de  către ceilalţi poeţi minunaţi.

Unde intru,

se face tăcere.

Duc o existenţă neverosimilă,

însăşi liniştea mi se-ncurcă

printre picioare.

Răspund serios oricărei întrebări.

Dar doar până la jumătatea zâmbetelor:

extravaganta mea natură contradictorie.

Nimic mai mult

care să lase la vedere

impecabilul alb al condamnaţilor.

Undeva,

în josul mâinii cu care întorc cheia in contact,

cea mai mică dintre noi,

cu ochi de piatră  sleită

şi resemnarea

gâlgâind din inimă ca dintr-un cuib de rândunele,

încă plăteşte

căldarea de sânge

şerpilor din iarbă.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 27 Septembrie 2013 în Uncategorized

 

Urma sângelui meu

Acvarii  fumegă luminos.

Pâlpâie clar

Puf întors,

electrizat

printre degete,

nechemat,

necerut,

strecurat printre pori,

răsucind sârme incandescente prin vene.

Preajma unghiilor – primul prag.

dincolo – bezne verzi

freamătă

spre-un clocot

mai hulpav ca lava gleznelor.

Fluture bezmetic pe-un inel de nuntă,

nu emoţii crestând în carne vie,

ci eu,

întreagă,

captivă într-o piele intactă,

scurgându-mă cu viaţă cu tot.

De mâna ta,

risipă.

 
Un comentariu

Scris de pe 26 Septembrie 2013 în Uncategorized

 

Aproape beznă

Zdrenţe de gânduri,

cioburi de ochi,

dâre de soare ucis,

Îndoiala  –

singura lumină

pentru drumul

celor intorşi pe dos,

expulzaţi

din orice  rost,

orbecăind către alţii,

poate de-ai lor.

Trunchiuri negre,

aprinse ud,

spală

de pe fundul ochiului

toate nuanţele de gri.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 25 Septembrie 2013 în Uncategorized

 

Microanotimpuri – Mai

 

Umbrele mele bezmetice  se fereau de întuneric, din el desprinse de privirea ta,

Liniştitoarea!

Soarele curgea cald, îmbrăcând roşiatic trupuri  prelungi, grăbite să mă ajungă.

Toate degetele copacilor îmi strângeau sufletul în bătaia respiraţiei tale…

Picura peste rana mea vie cu lumi de frunze şi umbra mâinii tale îmi susura răcoros de a lungul inimii, zorindu mă…

Erai…

dar totul în jur a mirosit a rugină .

A zbârnâit înfiorat sunetul de platoşă goală.

Întreaga noapte s a spart, prăvălindu şi hăul prin mine.