RSS

Arhive pe categorii: Scrisuri si scrisori

Microanotimpuri – Mai

 

Umbrele mele bezmetice  se fereau de întuneric, din el desprinse de privirea ta,

Liniştitoarea!

Soarele curgea cald, îmbrăcând roşiatic trupuri  prelungi, grăbite să mă ajungă.

Toate degetele copacilor îmi strângeau sufletul în bătaia respiraţiei tale…

Picura peste rana mea vie cu lumi de frunze şi umbra mâinii tale îmi susura răcoros de a lungul inimii, zorindu mă…

Erai…

dar totul în jur a mirosit a rugină .

A zbârnâit înfiorat sunetul de platoşă goală.

Întreaga noapte s a spart, prăvălindu şi hăul prin mine.

Anunțuri
 

Microanotimpuri – Aprilie

…Croncănit de ciori pe strunele unei vacanţe şi arcuşul clipelor privind  în sus,

către cerul uitat undeva înspre crengi…

Viermuiala paşnică a zilelor de Paşte;

viorele prăfuite pe la colţuri…

După amiezi somnoroase sau obositor blonde

…aripi perforate de ulcere gânditoare.

De unde atâtea viori, nevolnică năvalnică Primăvară?!

 

Microanotimpuri – Februarie

Albastru fioros, încrâncenat pe gheara sufletului

Ochiul tău aduce asfinţitul.

Gândurile înghesuite,

Umăr lângă umăr,

Zid îndârjit, aplecat,

Se sleiesc

Sub lumina ţi straniu albastră

Dinspre care

Bat vânturi de planetă îngheţată

Şi se reped pustietăţi galactice…

Flacăra mea…tot mai adânc

În pâlpâirea propriei căderi…

 
 

Cuvintele acelea

Cuvintele îmi pipăie buzele, fluturând aiurit din afară, iar inima s a oprit sonor pe pragul spaimei ce mi a lovit înfundat tâmplele, zgâriindu mi glasul.

Gândurile fracturate, mănunchi, întind automat spre tine cioburile unei mâini fără degete şi arcul zâmbitor al sufletului.

Bun venit!

 
 

Orașul minunilor

Ieri am pierdut un oraş.

Întreg.

Într-o singură zi.

Mi-a fugit de sub picioare.

Din cuibul cioburilor nestemate adunate într-o cutie veche de ceai n-a mai rămas decât ceva iederă roşie pe  un zid drag, trei trepte mâncate verde de mucezeală sub grilajul delicat şi ruginit;

lumina de portocală fermecată a lămpilor prin frunzişul înserării pentru plimbările celor mari;

două mâini cu miros de măr şi scorţişoară înflorind amar prin pământul îngheţat al toamnei;

şi o  casă – lungă, evreiască, pe-o stradă veche.

Casa are stăpâni noi şi ferestre după vremuri şi  gustul lor:

patru prăjiturele cu cremă-nşiruite-ntr-o vitrină. E salvată: cu preţul sufletului.

O ştiu mai ales motanii care nu-l mai găsesc în curte nici măcar preschimbat în cerdac.

Curg frunze de aur dulce peste blocuri ascuţite de aluminiu sticlos.

Fără foşnet. Spulberate de faruri.

Păstrez câţiva paşi de străduţă pavată şi-o poartă cu boltă – arc al inimii peste frig.

Casa n-a fost nicicând acasă.

Între mine şi-amurg nu va mai fi nici însingurarea:

doar un mall inutil spintecând cerul bisericilor…

să nu uit în veci cum se schimbă viaţa…

 
Un comentariu

Scris de pe 20 Octombrie 2012 în Scrisuri si scrisori

 

Nota finală

Da, nu ma ascund, scriu din neputinta.

Din neputinta de a percepe lumea altfel decat o fac, din neputinta de a scapa altfel de cate vad si-mi jupoaie sufletul.

Din greutatea de a fi cu mine.

Scriu

– cu scrasnet, pe muteste –

pentru ca nu-mi pot urla durerea si furia,

pentru ca nu pot rupe cu dintii.

 

Scriu pentru ca va caut peste tot si numai nu va gasesc.

Imi scriu visul despre lumi calde, splendori si minunatii banuite-ndarat de ziduri vechi, spulberate de vantul uscat al lui trebuie  , al lui sa nu….

 

Da, scriu.

Ma scriu.

Ma vezi? Ma auzi?

Ma desira cuvintele sub ochii tai.

Nu te temi? Nu te doare?

…Nu-i  nimic.

Asa si trebuie.

 
 

După toate sărbătorile…

Mă hrănesc cu petice de cer

luminos trezit la ceasul la care se sting beculeţele Crăciunului,

la răsărit de oraş de beton, trist inundat de grabă.

Umăr lângă umăr, gândurile se opintesc împotriva somnului,

indârjindu-se să pândească – hoţeşte – ziua care se strecoară pe drumul către casă, fâşâind rece în dreptul geamului şi aprinzând luminile

pătrate ale clădirii din faţă…

Hora Unirii  – cu iz de flaşnetă – a cântat de 7…

Mă intreb ce faci, ca in atâtea dăţi, ca la atâtea ceasuri – ca ţn mai toate ceasurile..

Nu mi-am trecut gândul pe sub geam: câte o fărâmă, câte o fâşie, nu a mai rămas decât cearcănul meu ,

iar el nu a reuşit nicicând să-ţi agaţe – fie şi numai pentru o clipă –

Privirea…